Drumul spre facultate ma obliga sa merg zilnic cu tramvaiul 32. Prin mult iubitul cartier ale patriei, Rahova. Intalnesc tot felul de persoane, de la tipi imbracati office cu servieta, pitipoance cu top-uri minuscule fara sutien,
babe persoane in varsta care te obliga sa le cedezi locul pe scaun, barbati-macho care flutura bancnote de 10 ron in fata pustoaicelor de liceu, individul care trage de nevasta-sa ca nu a facut mai multi bani la piata, pusti de 15-16 ani imbracati in tricouri mov si pantaloni 3 sferturi verzi si incaltati cu adidasi Nike si Puma, pana la mosuletul care vinde brichete si "pixuri cu luminita" sau cersetoarea cu bebelusul care cere un leu.
Zilele trecute s-a asezat in fata mea pe scaun, o domnisoara. Nu avea mai mult de 25 de ani, era de etnie rroma dar foarte dragut imbracata, finut, ingrijit. Avea un par frumos roscat si ochii verzi, tristi. Plangea.
La un moment dat, o suna cineva si desi ascultam muzica, am reusit sa ascult franturi ale discutiei. Ii povestea prietenei ei ca iubitul a inselat-o, ca s-au certat cu o seara inainte si ca ea a hotarat sa se mute. Spunea ca e terminata, ca nu stie incotro sa o apuce, nu stie ce sa faca, ca nu vede viata fara el. Se ducea la servici (convorbirea cu prietena ei a fost intrerupta la un moment dat de o colega de servici de a ei care ii spunea sa se grabeasca ca intarzie) si o intreba pe interlocutoare cum sa faca sa uite, sa-si vada de servici.
M-a impresionat ca plangea
mut. Stiti plansul acela? Eu il cunosc foarte bine. E plansul pe drum, dupa o despartire, in mijloace de transport cand privesti pe geam, ignori tot ce e in jurul tau, asculti muzica "voastra" iar lacrimile curg fara oprire in perfecta liniste, incontrolabil.
Stiu cum e sa pierzi totul. Sa fi ca o umbra printre oameni, sa te simti pustiit. Stiu cat e de greu sa tii totul in tine, sa nu lasi sa se vada pe chipul tau durerea. Sa-ti continui viata ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Asa ca, la un moment dat, am pus mana pe genunchiul ei si i-am spus ca va suferi. Mult. Foarte mult. Dar va trece. Si i-am spus ca cel mai bine acum e sa planga, sa alunge orice amintire a lui prin lacrimi.
Cred ca gestul acesta a fost cel mai altruist gest facut in 20 de ani de existenta. Nu bani oferiti oamenilor strazii, nu cadouri mamei de ziua ei, nu impartit un lucru cu prieteni, nu haine donate sau voluntariatul la o casa de copii, lucruri facute de mine si considerate importante. Sfatul dat acelei persoane a fost sincer si oferit din inima. Am fost mandra de mine in ziua aia si mi-ar fi placut ca odata, cuiva, sa-i fi pasat de lacrimile varsate de mine si sa-mi fi spus o vorba buna.
Am schimba multe in lumea asta daca ne-ar pasa mai mult de ceilalti!
